Portrete Interbelice 3/2 - Nicolae Iorga (Politic)

Nicolae Iorga a sprijinit regimul monarhic autoritar al regelui, instaurat prin Constituţia din 27 februarie 1938 [8]. Savantul a acceptat să fie ministru de stat (10 februarie 1938 - 30 martie 1938) în primul guvern condus de patriarhul Miron Cristea. Pe 30 martie 1938, a fost adoptat decretul de dizolvare al partidelor politice, iar pe 16 decembrie s-a format Frontul Renaşterii Naţionale sub conducerea supremă a regelui [9]. Legea electorală din 9 mai 1939 a sporit prerogativele regale, Parlamentul jucând doar un rol decorativ [10]. În acei ani grei, Nicolae Iorga a preferat să sprijine instituţia monarhică, atunci când integritatea teritoriului României era pusă în pericol iminent. După alegerile din iunie 1939, istoricul român a devenit senator numit de rege, iar pentru doar patru zile a fost preşedinte al Camerei superioare (9 iunie - 13 iunie 1939).

Începutul sfârşitului tragic pentru Nicolae Iorga a început în martie 1938. La cunoscuta librărie ,,Cartea Românescă’’ exista un stand cu carte legionară, foarte bine vândută, închis de guvern, la fel ca şi cantinele legionare. Deşi se pronunţase pentru sprijinirea comerţului naţional, Iorga a socotit oportună închiderea cantinelor. Pe 26 martie 1938. Corneliu Zelea Codreanu, căpitanul Mişcării Legionare, a adresat o scrisoare deschisă lui Iorga, prin care îi amintea faptul că, cu ani în urmă, îndemnase tineretul român să facă comerţ pentru a-i alunga pe evrei, iar acum cerea cu vehemenţă desfiinţarea comerţului legionar. Codreanu conchidea: „eşti un om necinstit sufleteşte căci ţi-ai bătut joc pe nedrept de sufletele noastre nevinovate [...] De acum şi până voi închide ochii, domnule Iorga, şi după aceea, te voi privi aşa cum meriţi” [11]. Iorga s-a consultat cu Armand Călinescu, ministrul de Interne, apoi la 30 martie 1938, fiind consilier regal, s-a adresat Parchetului Militar, solicitând deschiderea unei acţiuni în justiţie [12]. La 17 aprilie, Zelea Codreanu este arestat, iar două zile mai târziu Tribunalul Militar a decis condamnarea acestuia la şase luni de închisoare pentru calomnie [13].  

În acest timp, autorităţile Ministerului de Interne au efectuat mai multe verificări la „cuiburile” legionare [14], iar lui Codreanu i s-au mai găsit şi alte capete de acuzare, inclusiv „cârdăşie cu şeful unei puteri străine” şi „uneltire contra ordinei soiciale”, motiv pentru care a mai fost condamnat la 10 de muncă silnică la minele de sare [15]. Rechizitoriul a fost întocmit de Armand Călinescu, ministru de Interne la acel moment. De fapt, Garda de Fier devenise extrem de „incomodă” pentru regele Carol, iar autorităţile au găsit diverse motive pentru a-i trimite la închisoare pe liderii acesteia. Hitler însuşi ceruse aducerea legionarilor la putere, ceea ce ar fi însemnat pentru Carol sfârşitul regimului instaurat doar cu câteva luni înainte [16]. Aşadar, şeful statului a decis decapitarea Mişcării Legionare. În noaptea de 29/30 noiembrie, Corneliu Zelea Codreanu, împreună cu alţi lideri legionari (printre care se numărău Nicadorii, asasinii lui I. G. Duca, şi Decemvrii, asasinii lui Mihail Stelescu), au fost asasinaţi în timp ce erau transportaţi de la închisoarea din Râmnicu Sărat spre cea din Jilava [17]. Acest fapt a alimentat mânia legionarilor, care în perioada următoare au trecut la represalii. Printre cei care au suferit de vendeta legionară s-a numărat şi Nicolae Iorga, care era „culpabil” indirect în ochii legionarilor de asasinarea conducătorului lor.

Având în vedere starea de dezordine generală care domina ţara în urma pierderilor teritoriale din vara anului 1940, regele Carol al II-lea demite guvernul Ion Gigurtu şi îl desemnează pe generalul Ion Antonescu cu formarea noului Consiliu de miniştri în ziua de 4 septembrie 1940.

Pe fondul continuării manifestaţiilor publice, regele Carol se vede nevoit să abdice în dimineaţa zilei de 6 septembrie 1940 şi să îi încredinţeze fiului său, Mihai, „grelele sarcini ale domniei” [18]. În aceeaşi dimineaţă, Mihai I este chemat la Palat pentru a depune jurământul în calitate de rege al României [19].

Pe 8 septembrie 1940, generalul şi-a arogat titlul de „conducător al statului”, astfel el nu mai trebuia să răspundă pentru actele sale în faţa nici unui for politic alt mijloc de control [20]. Iuliu Maniu, preşedintele PNŢ, şi Dinu Brătianu, preşedintele PNL, nu au mai dorit să facă parte din noul cabinet, astfel că Antonescu a negociat participarea Mişcării Legionare la actul de guvernare. În acest sens, pe 14 septembrie, România este declarată „stat naţional-legionar” [21]. Horia Sima, şeful legionarilor, a fost numit vicepreşedinte al Consiliului de miniştri.

Aflaţi la putere, legionarii au trecut de la sine la promovarea politicii proprii, peste capul generalului, deoarece acesta nu acţiona în spiritul ideologiei. Mai mult, colaboararea în guvern, între gruparea militară a lui Antonescu şi legionarii lui Horia Sima, era marcată de animozităţi. Sub pretextul românizării economiei naţionale, legionarii au procedat la naţionalizarea unor fabrici. De asemenea, ei au creat institiuţii proprii care funcţionau în paralel cu cele oficiale. Sub un ministru de Interne şi un prefect de poliţie legionari, Garda de Fier „şi-a format propriile sale forţe de poliţie, care au acţionat ca factori de represiune şi anchetă, de justiţie şi execuţie” [22]. Cel mai elocvent exemplu este Poliţia legionară, care a început să aresteze fără mandat pe cei care-i considera adversari. Astfel, legionarii au putut declanşa actele de răzbunare. În lunile octombrie şi noiembrie au fost arestaţi şi încarceraţi mai mulţi demnitari din perioada fostului regim, sub motivaţia implicării în asasinarea lui Zelea Codreanu.

La sfârşitul lunii noiembrie, profesorul Nicolae Iorga se afla la Sinaia, lucrând la monumentala operă „Istoria românilor”, deoarece reşedinţa sa de la Vălenii de munte fusese grav avariată în cutremurul din aceeaşi lună. În arhiva personală a lui Dudu Velicu, fost angajat al Serviciului Special de Informaţii, în cadrul Secţiei de cenzură a presei şi corespondenţei a fost găsit un text care relatează în detaliu momentul asasinării. În ziua de 27 noiembrie 1940, profesorul se găsea în biroul său din vila de la Sinaia, unde lucra. La ora 17:30, uşa de la camera doamnei Ecaterina Iorga s-a deschis şi 3 persoane au barat uşa, iar alte 4 persoane se găseau în camera alăturată. Doamna Iorga s-a ridicat impresionată de la locul său şi a întrebat: „Cine sunteţi”? Unul din aceşti indivizi a răspuns: „Poliţia legionară a capitalei. Am venit să-l luăm pe domnul profesor Iorga la Bucureşti, pentru un interogatoriu”. În vestibul, profesorul s-a îmbrăcat şi în timp ce voia să-şi pună galoşii observă că unul din cei 7 indivizi se uita curios la el. Iorga i-a spus soţiei sale să aibă grijă de notele de la istorie universală, la care tocmai lucra în acel moment. În drum spre maşină, grupul s-a întâlnit cu domnişoara Alina Iorga, fiica savantului, care auzind de la tatal său că merge la Bucureşti pentru un interogatoriu, a cerut să meargă şi ea. Însă unul din cei 7 i-a răspuns că nu are loc în maşină. Profesorul a fost aşezat în faţă împreună cu şoferul şi un alt individ. Cei care au rămas jos au salutat pe cei care au plecat cu salutul legionar. Autoturismul cu care a fost transportat avea numărul de înmatriculare 6211 B.R., iar din verificările efectuate de poliţie a rezultat că era proprietatea Institutului Naţional al Cooperaţiei [23].

A doua zi, 28 noiembrie 1940, corpul profesorului Iorga a fost găsit împuşcat într-un şanţ, „pe şoseaua Ploieşti-Strejnic, cam la 1 km de Strejnic, pe partea dreaptă a şoselii, pe mirişte, la o distanţă de 15 m de şosea”, de către gardianul public Petre Zamfir, aflat în serviciu la Chestura oraşului Ploieşti.[24]. Lângă cadavru s-au găsit nouă tuburi de cartuşe, dintre care şapte de calibrul 7,65, iar două de calibrul 6,35. Avea 69 de ani. Potrivit afirmaţiilor unor personalităţi istorice, „a fost cea mai odioasă crimă de la tăierea capului lui Miron Costin încoace”. Autorii asasinatului au fost identificaţi în cele din urmă a fi: Ion Tucan (secretar general al Institutului Naţional al Cooperaţiei), Ştefan Cojocaru (consilier la INC), Traian Baicu (director la INC), Ştefan Iacobete (şofer INC) şi Tudor Dacu (informator al Poliţiei Legionare).

În aceeaşi zi a mai fost asasinat Virgil Madgearu în pădurea Snagov, modul de operare fiind asemănător cu cel în asasinatul asupra profesorului Iorga. De asemenea, s-a descoperit ulterior că cei doi au fost transportaţi spre locul respectivelor asasinate cu acelaşi autoturism. În noaptea precedentă au mai fost asasinaţi 64 de înalt demnitari ai statului din perioada regimului carlist, printre care fostul prim-ministru Gheorghe Argeşeanu.

Note si Citate:

8. Constituţia din 27 februarie 1938 în „Monitorul Oficial”, nr.48 din 27 februarie 1938.
9. Decret-lege pentru dizolvarea asociaţiilor, grupărilor şi partidelor politice în „Monitorul Oficial”, nr.75 din 30 martie 1938
10. Decret-lege pentru înfiinţarea Frontului Renaşterii Naţionale în „Monitorul Oficial”, nr. 293 din 16 dcembrie 1938
11. Scrisoarea lui Corneliu Zelea Codreanu, către Nicolae Iorga în Mihail Sturdza, România şi sfârşitul Europei. Amintiri din ţara pierdută, Editura Fronde, Alba Iulia-Paris, 1994, pp. 299-300
12. Ştefan Palaghiţă, Istoria mişcării legionare, p.29
13. Condamnarea domnului Corneliu Z. Codreanu în „Universul”, 55, nr.110 din 21 aprilie 1938
14. Reprimarea agitaţiilor Gărzii de Fier, în „Universul”, nr. 112 din 23 aprilie 1938
15. Ioan Scurtu, Culegere de documente şi materiale privind istoria României (1938 - 1940), Bucureşti, 1974, pp.113-114
16. Les archives secrètes de la Wilhelmstrasse, vol. V, Livre 1, Paris, 1953, doc. 226
17. Ştefan Palaghiţă, Garda de Fier spre reînvierea României, Buneos Aires, 1951, pp.102-103
18. Manifestul către români semnat de Carol al II-lea, la 6 septembrie 1940 în Ioan Scurtu, România şi marile puteri (1933-1940). Documente, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2000, p. 232
19. „Monitorul Oficial”, nr. 206 bis din 6 septembrie 1940
20. „Monitorul Oficial” din 8 septembrie 1940
21. Ibidem, nr. 214 bis din 14 septembrie 1940
22. Ivor Porter, Operaţiunea „Autonomous”, Bucureşti, Editura Humanitas, 1991, p.82
23. Florin Şinca, Din istoria Poliţiei Române, vol. I, cap. 5, Tipografia RCR Print, Bucureşti, 2006, p.328
24. Asasinatele de la Jilava, Snagov şi Strejnicul. 26 - 27 noiembrie 1940. Bucureşti, 1941

Bibliografie
 
Stelian Neagoe, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007, pp. 385-389 Nicholas Nagy-Talavera, Nicolae Iorga - O biografie, Editura Institutul European, Bucureşti, 1999 Nicolae C. Nicolescu, Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 - 2003), Editura Meronia, Bucureşti, 2003, pp. 276-283

0 comentarii: